Teme nemuritoare

„Vorbeşte‑ne despre Iubire.”

Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,

Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,

Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,

Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,

Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,

Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă descoji.

Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,

Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.

Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,

Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,

Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,

Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,

Să cunoşti durerea prea marii duioşii,

Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,

Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,

Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,

Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”

 „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”

Şi drept răspuns, el zise:

„V‑aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.

Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.

Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar este bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.

Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,

Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.

Umpleţi‑vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr‑o singură cupă.

Împărţiţi‑vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.

Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi‑vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,

Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi‑vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,

Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile

Şi ţineţi‑vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,

Căci coloanele templului înălţate‑s la anume distanţă,

Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

 „Vorbeşte‑ne despre Copii”.

Şi el glăsui:

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi

Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,

Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,

Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să‑i faceţi asemenea vouă,

Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi

Pe drumul nesfârşirii. Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile‑i să poată zbura iute şi departe.

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,

Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

 „Vorbeşte‑ne despre Daruri.”

Şi el răspunse, zicând:

„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce‑i al vostru.

Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.

Pentru că, spuneţi‑mi, ce‑s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?

Iar mâine, ce‑i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând o
asele în nisipul mişcător, în timp ce‑i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?

Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?

Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu‑i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.

Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.

Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu‑i gol.

Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.

Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.

În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându‑şi virtuţile.

Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.

Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere.

Iar pentru cei dornici să dea, a‑i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi.

Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi‑l refuzi?

O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într‑o zi,

Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.

Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”

Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.

Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.

Desigur, cel care‑şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.

Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să‑şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie?

Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să‑şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?

Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei,

Pentru că, într‑adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.

Înălţaţi‑vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu‑i darurile ca pe nişte aripi,

Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

Extras din cartea lui Khalil Gibran – “Profetul”

 

Ți-a plăcut? urmărește-mă:
error

You may also like...